Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 21.07.2012
Se pare că acesta va fi programul nostru pentru
următoarele săptămâni, trezirea la ora 5 și plecarea la 7. Sasha
ne va pregăti aici, în ABC micul dejun. Ce bine e să ai pe cineva
care să aibă grijă de tine, chiar dacă numai pentru o zi :D.
Ieșim un pic din grafic pentru că ne cam întindem cu mâncarea, am
un pic de emoții, sper să nu uit nimic. Multe detalii ce poate aici
par nesemnificative sus pot fi esențiale. Încercăm să nu ducem
echipament în plus, am luat totuși cu noi două seturi de oale și
două primusuri, ne gândim că așa poate vom fi mai eficienți în
topirea zăpezii și prepararea mâncării (3 persoane sunt totuși
destul de multe). Se apropie ora șapte, ceilalți sunt pe terminate
cu bagajele, noi încă mai trebăluim :D. Raluca mai are ceva
probleme cu bețele, ultimele retușuri și iată-ne la drum.
Au luat cu noi un fel de bețe cu bandă portocalie
atașată pe ele, pentru a le posta în locurile cheie, în caz că
se strică vremea și scade vizibilitatea. GPS aveam doar noi, dar
bateria nu e printre cele mai bune, așa că îi lăsăm pe colegi
să-și facă treaba. Renat le-a atașat la rucsacul lui și arată
un pic ciudat și caraghios :D.
Urmăm iar drumul pe micul curs de apă, care se găsește
față de limba ghețarului dincolo de un grohotiș de aluviuni. Mă
postez în spatele lui Ed, și-a stabilit un ritm de bătaie lungă,
așa că nu e prea solicitant. La capătul micului curs de apă,
înainte de prima traversare a versantului de grohotiș deja avem
locul nostru de odihnă. De aici se vede granița cu China. Ne mai
facem cu cremă de soare, mai un ceai sau pur și simplu o gură de
aer. Vremea deocamdată e ok. Doar când vezi mormanele astea de
material aluvionar cred ca poți realiza ce organism viu e un ghețar,
în continuă mișcare.
Ed ne arată traseul, vom urca pe un picior și după
parcurgerea unei creste aflată în continuarea acestuia se găsește
un pic platou unde va fi tabăra 1. Dar până acolo cale lungă.
După grohotiș, traversăm ghețarul, tot urcăm și coborâm niște
dune de gheață și ajungem la tabăra intermediară creată ieri.
Băieții scot materialele. Mai atașăm fiecare la încărcătura
existentă colțarii, pioleții, hamul și toate gadgeturile
tehnice. Împărțim cortul, eu iau prelata, Mihai interiorul și
Raluca bețele + buteliile care vin pe echipă. Luăm o gură de
ceai, o ciocolată fiecare și ne mobilizăm pentru drum. Eu mi-am
luat cu mine doar aparatul foto mic și sunt foarte mulțumită de
alegerea făcută.
Traversăm o muchie din care pornește un plan înclinat
ce dă într-o crevasă plină cu apă. Suntem cu bețe la noi,
pioletul pe rucsac, la fel și cu colțarii. Sunt în spatele lui
Costea și ne apropiem de un fel de horn pe care vom urca. Nu sunt
încă obișnuită cu bocancii de plastic, parcă nu simt sigur unde
pun piciorul dat rigidității bocancului. Îmi alunecă bocancul și
într-o clipită mă văd pe spate alunescând vertiginos spre apa
rece ca gheața. Mă opresc într-un final pe planul înclinat încă,
Renat vine roată într-un punct cât de cât stabil și îmi întinde
o mână. Nu-mi vine să cred cât de calm am trecut prin toată
întâmplarea.
Mă văd din nou pe picioare, îmi propun să fiu mai
atentă, ajungem la baza hormului. O friabilitate cum n-am mai văzut.
Oriunde pui mâna rămâi cu o bucată de stâncă în mână. De
cățărat trebuie să o faci doar pe picioare și ce ține de mâini
folosești mai mult pentru echilibru. Panta este aproximativ 70
grade. Trebuie să fim extrem de atenți de căderi de pietre.
Încercăm să mergem cât mai grupați, măcar dacă vine ceva de
sus să nu fie de la distanță mare, dar suntem mulți și
inevitabil ne lungim.
În fața mea e Ilia și băiatul ăsta parcă
are darul de a se opri exact unde suntem mai expuși. Încerc să-i
trag atenția asupra faptului și parcă e mai ok apoi. Linia te duce
pe lângă un colț de stâncă (dacă poți să- zici așa), deci
ne mai putem retrage lângă el când mai vine câte un bolovan de la
cei de mai sus. Nimeni nu vorbește foarte mult și încercăm să
trecem de pasajul asta fără evenimente.
Sus ne tragem sufletul un pic, lăsăm rucsacii jos.
Parccă de fiecare dată când iau rucsacul are greutate tot mai
mare. Suntem, ni se pare nouă, deasupra piciorului, dar când
începem să urcăm din nou ne dăm seama că am ajuns doar în
partea inferioară a crestei piciorului, care de aici doar urcă.
La o privire mai atentă ne dăm seama că vedem ABC.
Mi-e un pic sete, mi-am pus cu mine doar jumătate de litru de ceai
și jumătate de litru de apă pe principiul că atunci când fac
efort nu beau foarte multă apă. Aici parcă nici n-am chef de
ceai, doar de apă. Îmi aduc aminte o discuție cu Călin Leucuța
și ascensiunea lui pe Aconcagua, mi-a spus exact același lucru, că
în timpul ascensiunii simțea nevoia de a bea apă și nu ceai.
Așa simt de parcă nu se mai termină urcușul asta. Pe
cum urci vezi în spate încă o bucată și încă una și tot așa
:(, dar îmi dau seama că nimănui nu-i este ușor, că toți sunt
obosiți, așa că mă consolez cu asta și încerc să mă
îmbărbătez. La o pauză mă uit la Ed (l-am luat drept etalon) și
văd pe el că este obosit. Mă bucur un pic în gând, deci nu e o
problemă cu mine, e normal să fiu așa :D. Bocancii aștia de
plastic nu fac nici ei viața mai ușoară, sunt grei și fac mai
greoaie urcarea pe terenul asta de grohotiș. Peter a venit cu
bocancii de trekking, având cei de plastic în rucsac. Nici asta nu
mi se pare cea mai bună soluție, sunt grei și nu te ajută atâta
încărcătură dusă pe spate.
Încerc să mai fac niște poze, deja ne oprim destul de
des. Ajungem la un pasaj mai vertical și destul de expus și pentru
că Ed și Costea au luat-o în față mi-am ales eu traseul și am
ajuns – la capre negre- :D, dar îmi place. Chiar am observat azi
că mă simt foarte bine căutând prizele, abordând pasajele de
cățărat cu mare lejeritate. Cred că toate ieșirile la alpinism
de anul acesta mi-au prins foarte bine. Mă simt tare comfortabil. Îl
văd pe el că are emoții când se uită la mine și mi se pare
amuzant. Îmi întinde o mână așa că pentru comfortul lui psihic
i-o întind și eu. Încă se vede că n-au încredere în noi. Dacă
mă gândesc bine și eu când merg în peșteră cu necunoscuți
sunt cu ochii în patru, deci îl înțeleg perfect.
În timp ce urcăm auzim un sunet ciudat, ca și cum ar
crăpa ceva. Sunetul îmi aduce aminte de când eram la schi sub vf
Poieni o dată cu Potyi și s-a rupt zăpada cu noi, fără să se
producă însă o avalanșă. E același sunet dar amplificat de zeci
de ori. N-a curs nici acum.
Pierdem mult timp aici, până trece toată lumea de
pasajul problematic. Nu mult mai sus mai avem o porțiune
asemănătoare, doar că aici este și gheața și deja un pic de
zăpadă. Mă gândesc la discuțiile care le am cu Marius
câteodată, despre pasajele când n-ai voie să cazi și mă gândesc
la momentul de față. Aici știu sigur că n-am voie să cad. Mă
nimeresc printr-o conjunctură în spate la Ilia (încerc să-l evit
pe cât posibil, chiar mi se pare foarte pasibil de a face o
prostie), îl mai rog iar să nu piardă timp în pasaje cheie și
trecem în cele din urmă. Dacă mă gândesc bine poate aș fi pus
coardă aici. Dacă ar fi căzut careva n-ar fi fost plăcut, mai
ales că se simte oboseala la toată lumea.
Între timp ajungem pe o porțiune aproximativ
orizontală de creastă, cu zăpadă și gheață. Simt că ne
apropiem de tabăra 2. Deja ne-am răsfirat pe toată creasta, dar
merg pe urmele făcute de Ed, Costea și Costea așa că n-am
probleme de orientare. Îi ajung pe cei din față, s-au blocat la o
pantă mai abruptă. Îi văd cum înoată în zăpadă până la
brâu. Într-un final trec de pasaj, îmi intră picioarele în
urmele făcute de ei până mai sus de genunchi. Cu bagajul care îl
am în spate nu simt că înaintez deloc ușor. Le zic și celor din
spate că pot veni, că s-a trecut de pasajul problemă, trec și
după 5 minute îi văd pe cei din față că au pus rucsacii jos.
Înseamnă că am ajuns. Grăbesc pasul și în sfârșit pun fundul
jos. Ninge dar măcar nu suflă vântul tare. Locurile de cort nu
sunt printre cele mai bune, unde vor ei să pună tabăra. Un lucru
ciudat, n-au vrut să luăm cuie de zăpadă pentru corturi la noi (
s-au n-au avut) deci trebuie să ancorăm corturile cu bolovani, care
cu un pic de interes îi găsești peste tot.
Tabara 1
Din cauza ninsorilor abundente care au căzut în
ultimul timp, Ed ne zice că este foarte multă zăpadă pe munte și
platforma folosită pentru campare în tabăra 1 este acoperită cu
un strat gros de ninsoare. Trebuie deci să ne nivelăm o mică
platformă pentru cort. E destul de frig așa că o facem platformă
doar cât avem nevoie imperativă. Folosim pioleții, Ed ne zice pe
engleza lui – good aclimatization- :D și întindem repede North
Face ul. E în jur de ora 17.
Ne băgăm în cort, Mihai aduce zăpadă ca să topim
și dăm drumul la primusiri. Cam două ore topim zăpadă și ne
facem ne mâncare. Eu îmi fac o oală de supă de 700 ml, care e mai
mult apă dar care îmi pică foarte bine pentru hidratare și apoi
iau ceva dulce. Între timp se luminează afară, iese soarele și
toată lumea se arată afară din corturi, ca păsărelele după
ploie. Se pare că mâncarea primită aseară nu era împărțită pe
corturi, ci la comun așa că urmează o întreagă șaradă de
porționare și reîmpărțire a mâncării.
Nu mi se pare că vom
primi foarte multă mâncare pe cap de locuitor. Parcă mă bucur tot
mai mult că avem rezerva noastră de paste, șuncă și ceva batoane
energizante.
Acum, avem vizibilitate chiar bună, se văd crestele
din jur, admirăm peisajul și dintr-o dată un sunet înfundat în
partea noastră stângă ne face să întoarcem capul. Pe versantul
opus o avalanșă imensă, cum n-am mai văzut în viața mea.
Scot
repede aparatul și reușesc să surprind în câteva poze fenomenul.
Mi se face inima cât un purice, presimt că nu doar eu trec prin
asta și mă bucur că avalanșa s-a produs dincolo de un ghețar,
departe de noi :D.
Ne bucurăm de soare, cât mai apucăm, unii mai
încearcă să-și usuce din lucruri și apoi ne băgăm iar la topit
de zăpadă, preparat de ceai, umplut termosuri și sticlele de apă.
Luăm în picioare șosetele de puf de la Nahanny, ne
băgăm în sacii de dormit de la aceeași firmă, căreia îi
mulțumim pentru susținere și mă întind liniștită.
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu