Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 28.07.2012
Trece ora 5, nici vorbă de plecare pentru că nici
măcar nu poți să ieși din cort din cauza intensității vântului.
Stăm liniștiți în saci, acolo e bine. În jur de ora 7 apare
Misha care ne spune să ne pregătim pentru că în 20 min plecăm pe
vârf. Pfffff. Iar organizare tip rusească (ad-hoc). Mâncăm repede
șuncă și cașcaval, încercăm să îmbucăm ceva să fie
consistent. Deși diferența de nivel nu e mare în teorie, creasta
care trebuie să o parcurgem se numește în limbaj local cocoașă
de cămilă. Numele e destul de sugestiv încăt să ne așteptăm că
tot vom coborâ și urca.
Luăm rucsacul cu noi având ceai, apă și ceva batoane
energizante. E foarte frig afară, suntem toți cu pufoaice pe noi.
Le avem pe cele de la Nahanny. La fel și mănușile. M-am așteptat
ca la efort să-mi fie cald cu ele. Dar nu, e tare faină senzația
care ți-o dau articolele de îmbrăcăminte din puf. Nu sinți că-ți
este cald ci pur și simplu că-ți este bine. N-am mai urcat
niciodată undeva pe un vânt atât de puternic. Ralu mi-a zis
ulterior că de abia putea respira. Ne strângem glugile pe cap și
le închidem pe față. Suntem cu ochelarii de schi, dat zăpezii
care este viscolită de vântul puternic.
Când am pornit spre
vârf sufla un vânt foarte puternic. Curentul de aer rece îţi
biciuia faţa şi simţeai că nu poţi să respiri bine. Era un
efort calculat, mergeai în ritmul celui din faţa ta, numărând
aproape fiecare pas şi calculând fiecare mişcare. Știi că e
ultimul mare efort ce trebuie făcut înainte să simți liniștea.
Liniștea că ai ajuns pe vârf, așa că te mobilizezi, nu ai de
ales.
Urcăm pentru început cam 100m diferență de nivel
pentru a ajunge în creasta ce trebuie parcursă. Mai mult sau mai
puțin orizontal un parcurs ne duce la un perete de stâncă ce
trebuie urcat. Ajungem aici echipa australienilor, care așteaptă
să urce Ilay. Văd o coardă veche, pusă acolo să te ții de ea,
doar pentru echilibru și pe Ilay care se bălăngăne ținându-se
de ea. Trece cu chiu cu vai și urmează Magy. Am impresia că nu-i
place coarda și amarajul care de jos pare mai sănătos decât este
în realitate, așa că cei doi hotărăsc să se întoarcă.
Urmăm noi, trecem. Ajung în dreptul amarajului care
este de fapt un colțișor de stâncă. Nu-mi plac acești oameni
(ghizii ruși) câteodată pentru că se joacă cu siguranța. După
pasajul vertical urmează un traverseu pe care au lăsat o balustradă
din coardă. Zăpada e înghețată așa că prind bine și colțarii
și pioletul. Ne regrupăm deasupra acestei porțiuni și continuăm
apoi ascensiunea. La Mihai îi este rece la mâini așa că ne oprim
să-i dea Raluca o pereche de încălzitoare. Și-a pus și ea în
mănușile Nahanny, pentru că a avut ceva probleme cu articulațiile
de la mâini. Mie mi-a fost rece doar la plecare la picioare, pentru
că zilele trecute, în ascensiune mi-au transpirat în bocanci. N-am
reușit să-i usuc cum trebuie. Peste noapte șoșonii interiori i-am
avut în sacul de dormit dar degeaba. Acum, că fac mișcare mă simt
bine, chiar nu mi-e frig.
Urcăm consecvent acum pe un versant al crestei acoperit
cu un strat subțire de zăpadă, gheață și bolovani. Unele pasaje
sunt destul de expuse cu o înclinație de peste 65 gr și te cațeri
la propriu. Din ultima șauă vedem o cocoasa ce trebuie urcată
și echipa din față care au luat-o prin partea stanga a crestei pe
o porțiune cu o înclinație de în jur 75 grade. Au lăsat o coardă
fixă pe care vom pune blocatoarele. Văd că iar se înoată în
zăpadă până la brâu chiar înainte de a ieși din nou pe
creastă. Nu trecem foarte repede de porțiunea aceasta, dar simt că
nu mai e mult până la vârf.
Ieșim pe o pantă și văd echipa din față pe ceea ce
pare a fi vârful. Renat grăbește pasul, așa că și noi după el.
Ne simțim bine în rest, parcă nici n-am fi la altitudine, probabil
ne-am aclimatizat bine.
Nu-mi vine să cred, am ajuns pe vârf!!!! :D. Sunt un
pic dezorientată, mă simt iar ca și pe Ararat, când nu știu
exact ce ar trebui să fac. Toată lumea e agitată, să facem poze.
Ne organizăm prima dată pentru poza de grup, cu toți membrii
expediției și bannerul acesteia și apoi facem cu sponsorii, cărora
trebuie să le mulțumim încă o dată și cu tricolorul României.
Mă bucur că sunt între cele trei persoane care au putut să ducă
steagul țării noastre pentru prima dată în acest loc special. Nu
m-am considerat cred niciodată naționalistă dar mă bucur totuși
că o parte din România este azi, 28.07.2012 ora 14,20 pe vârful
Mramornaya Stena de 6400m din Kazachstan.
Vârful. Îl vezi,
ai visat la el de mult timp, te-ai pregătiti fizic prin
antrenamente, ai încercat să te documentezi, să-l înţelegi şi
să-ţi dai seama cum va fi. Încerci să-l escaladezi, pentru că un
munte nu se poate cuceri, ai ajuns pe el. Ai vrea să stai să
admiri, să profiţi de momentul acela dar vântul suflă,
coechipierii vor poze, ştii că trebuie să le faci. Admiri peisajul
de sus, vezi vârfurile crestelor din jur, care le-ai văzut cu
câteva zile în urmă doar de jos şi te bucuri. Te bucuri alături
de toţi cei care ai ajuns aici şi ai vrea să îngheţe clipa, să
poţi sta aici mai mult şi să te bucuri de natură, de peisaj şi
de munte care a fost atât de bun, permiţându-ţi să ajungi aici.
Ne gândim la colegii care au rămas acasă, dar au fi vrut să fie
cu noi. şi noi am fi vrut. Ei sunt aici totuși, cu noi și la noi
în suflet.
Admirăm peisajul, se vede vârful Khan Tengri. Din câte
știm noi încă nu a ajuns nimeni pe el, dat condițiilor meteo
nefavorabile și stratului de zăpadă foarte mare. Ghizii noștri au
fost până în tabăra doi, traseu până unde au montat corzile
fixe. Încă bate vântul tare, dar cu atâta agitație nici că nu
am mai băgat de seamă. Ne facem poză și singuri.
E ciudat că pe vârf nici nu este multă zăpadă, e
doar un strat subțire viscolit, în rest pietriș și gheață. Cu
atâta agitație parcă nici n-am apucat să mă bucur cu adevărat
de vârf. Sunt fericită că am ajuns, îi am în suflet cu mine pe
toți ceilalți care mi-ar fi plăcut să fie azi cu mine, îi am și
pe părinții mei, care îmi respectă pasiunea și îi am și pe
sponsori fără decare probabil n-am fi ajuns azi aici.
Nu stăm mult pe vârf, în jur de 40 minute, ne legăm
iar în coardă în aceeași formație și începem să coborâm.
Primul obstacol, porțiunea abruptă unde este coardă fixă. Am la
mine reverso, dar cobor din piolet ancoră și unde mai simt nevoia
pun mâna pe coardă. Merge destul de repede. Ne regrupăm jos și
începem parcurgerea cocoașei de cămilă. Trebuie să fim atenți
mai ales unde e doar sol înghețat cu piatră pentru că colțarii
nu au în ce să intre.
Descățărăm ici colo, tot ce cu greu am urcat. Ne mai
tragem sufletul și ajugem în cele din urmă la bucata cu coardă
fixă (permanentă, lăsată acolo). Coarda de la balustradă s-a
recuperat. Cum sunt acum prima mi se pare ok să descațăr până la
traverseu. Când am venit probabil cred că eram mai crispată pentru
că acum parcurg cu ușurință obstacolul. La coarda fixă încerc
să mă țin cât mai puțin de ea pentru că amarajul e făcut
într-un biet colț de stâncă, o proeminență cu o înălțime de
maxim 10 cm.
Ajung jos, văd că Renat a recomfigurat un pic
echiparea, a dublat amarajul pentru cei care vin după mine cu coarda
noastră folosind cred pioletul (din ce văd de jos). Vine Mihai,
apoi Ralu și Renat ultimul. Mă gândesc la Magy și Peter care nu
au ajuns pe vârf. Păcat, mai ales că sunt într-o condiție fizică
foarte bună. Nu ne mai grăbim deja, parcă ne-am liniștit, știm
că ne-am atins scopul și suntem toți împăcați. Abia în
apropiere de tabăra trei îmi dau seama că nu am băut azi nimic,
așa că convoc o pauză de 5 minute.
La corturi ne retragem care pe unde, parcă să medităm
în liniște la cele petrecute azi. A fost o zi plină, o zi la care
am visat de cel puțin doi ani. O zi care a fost finalitatea și
munca multor planuri, a multor antrenamente. Mă simt privilegiată
că am putut să o trăiesc și mă bucur că i-am avut pe acești
oameni lângă mine Sunt mulți care aș fi vrut și știu că ar fi
vrut să fie azi cu noi. Avem parte de un asfințit pe măsura zilei
de azi.
Încă suflă un vânt aspru când ne regăsim toți
trei în cort. Topesc zăpadă, să ne umplem termosurile cu ceai,
îmi pun pufoaica în sacul de dormit sub șolduri (simt că vine
rece de la izolir) și mă bag la căldură. Stăm ca sarmalele în
cort când începe iar nebunia de ieri cu vântul. Dar acum
amplificată într-un mod înzecit. Cortul se mișcă de parcă e
gata să ne ia pe sus. Stăm fiecare într-un colț și ținem de
cort. Ne dăm seama că de dimineață i-am luat cel puțin trei
ancore luând piloeții cu noi :D. Mihai iese afară și încearcă
să remedieze problema. Parcă e mai ok, măcar nu mai trebuie să
ținem de cort.
Îmi pun dopurile în urechi și se face liniște pentru
mine. Viscolește iar zăpada între prelată și interior, așa că
pun iar folia peste sacul de dormit și adorm liniștită și
împăcată. Mâine vom coborâ până în tabăra de bază avansată
dacă totul merge bine, deja parcă visez la mâncarea caldă cu care
Sasha ne va aștepta acolo.
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu