Perioada 30.07.2012
Suntem din nou în tabăra de bază avansată. Azi e
prima zi după multe dimineți când nu trebuie să ne trezim la ora
5 (sau mă rog la atât ar fi trebuit să ne trezim în fiecare
dimineață). Deschid totuși un ochi la 6,30 și îmi dau seama că
iar îmi este umflată fața. Nu mi-am dat încă seama dacă
problema a apărut în urma coborârii de la altitudine (n-ar trebui
să fie asta) într-un ritm alert sau doar curenților provocați de
valea lângă care ne avem tabăra de bază avansată.
Azi avem o zi mai lejeră, trebuie să ne punem
echipamentul la uscat, mâine vine elicopterul după noi. Deși mi-am
propus cu Raluca să ne plimbăm azi nu cred că vom fi în stare.
Plutește în aer o stare de letargie și toată lumea parcă își
dorește doar să se refacă fizic și psihic. Ciudat cum te simți
când știi că ți-ai atins scopul pentru care ai venit. Extaz și
apoi eliberare de povara care ai cărat-o cu tine atâta timp, din
momentul în care ai știut că ai pornit pe acest drum.
La ora 9 avem totuși micul dejun, preparat de Sasha.
Mulți dintre voi probabil cred că un ajutor logistic din partea
unei agenții ar putea submina scopul nobil al unei expediții
montane. Probabil chiar și eu am crezut asta și chiar m-am simțit
vinovată că am apelat la serviciile unei agenții și poate chiar
mi-a fost rușine. După experiența prin care am trecut pot să spun
cu mâna pe suflet că mă bucur că am adoptat această soluție.
Foate greu se poate imagina când vii rupt de oboseală
de pe munte ce poți să simți când cineva te așteaptă cu o supă
caldă și un zâmbet. Sasha, bucătarul a fost cel care ne-a
așteptat de fiecare dată pe poziții și pentru asta îi mulțumim
cu toții. Da, marii exploratori din trecut nu au apelat la
serviciile unor agenții dar asta pentru că aveau cu ei deja un
munte de oameni care îi susțineau. Acum, în era când cu greu te
strângi 2-3 oameni pentru o expediție am ajuns să cred că pentru
o reușită de succes ai nevoie de serviciile unor astfel de oameni.
Da, bineînșeles poți să o faci și singur, nu cred
însă că cu niște costuri mai mici cu mult, dar cu mult mai mult
efort fizic și psihic și să nu uităm după 3 săptămâni într-o
astfel de expediție trebuie să fi totuși capabil să te întorci
la muncă.
Am cam divagat, sper cu folos. Ne întindem deci
-șerpăria-, cum zice Mihai la uscat. Intenționez să-mi fac un
rucsac cu lucruri folosite pe munte (care nu vreți să știți după
atâtea zile cum miros) pe care să nu-l mai deschid până acasă.
Uitându-te din depărtare pare o piață de second :D
Îmi iau costumul de baie și merg să mă spăl, în
râul format din topirea ghețarului. Vă puteți imagina temperatura
care o are. E revigorant oricum să te poți simți iar curat, dacă
poți să spui asta.
Nu ajung bine de la apă că Sasha ne intormează să
fim gata într-o oră și jumătate pentru că vine elicopterul după
noi. Într-un fel îmi pare bine, totul se va termina mai repede. Vom
reuși să ne spălăm cu apă caldă, parcă de lucru acesta îmi
pare cel mai bine. Nu poți aprecia un duș cald decât atunci când
ajungi să-i simți cu disperare lipsa. S-au dus planurile mele cu
rucsacii făcuți de-a gata, îmi arunc doar lucrurile în bagaje,
oricum va trebui să le mai scot, nu sunt uscați din bocancii de
altitudine, nu pot să-i las o săptămână în rucsac, cine știe
ce virmisori s-ar dezvolta acolo :D.
Deși domnește o stare de panică ne dăm seama că vom
fi gata pe când vine elicopterul. Sasha, bucătarul, Dima, Misha și
Costea 2 vor rămâne în tabăra de bază avansată, până vor
coborâ de pe munte cei trei kazaci care au început și ei
ascensiunea vârfului ieri. Nu ne-am întâlnit cu ei, au ales o altă
rută, din cate am înțeles mai puțin tehnică, în apropierea
graniței cu China.
Mai trag câteva cadre, în așteptarea elicopterului și
mai stăm la o poveste. Dacă te uiți atent încă mai poți vedea
urmele lăsate de noi între tabăra 1 și tabăra 2. Nu-mi vine să
cred că ieri am coborât o diferență atât de mare de nivel. În
jur de ora 14 se strică vremea, cam asta se întâmplă în fiecare
zi așa că răsuflăm ușurați când vedem că totuși elicopterul
vine după noi.
De data aceasta este cel al armatei Kirgistanului.
Par mult mai îndrăzneți decât cei cu care am venit. Se ridică
instant pe o pală de vânt și gata, am lăsat în urma noastră
tabăra de bază avansată, împreună cu atâtea vise și speranțe
ale noastre îndeplinite.
Avem parte din nou de un zbor cu elicopterul de 40 min,
admirăm un peisaj extraordinar, atât de virgin încât îți vine
greu să crezi. Și mai credem că Europa este specială...., este
într-adevăr, dar cred că ar trebui să deschidem ochii mai bine
pentru a vedea și alte culturi din jurul nostru.
Sunt prea obosită încă să conștientizez că s-a
terminat aventura montană, dar să nu uităm mai avem încă aproape
o săptămână de stat în Kazachstan. O parte din zile le vom
petrece la turism cultural, dar asta într-o altă relatare.
Am ajuns la Karkara în jur de ora 13, aterizând cu
elicopterul pe partea kirgiză a râului. Trebuie deci să trecem
granița. Probabil că suntem singurii din elicopter care au viză
pentru Kirgistan, deci big boss, găsește altă soluție. Alături
de noi mai sunt 3 spanioli (aflăm ulterior că îl cunoșteau pe
Horia Colibășeanu din expediții în Himalaya) care au avut o
încercare de a escalada un perete nordic al vf Podeda. Nu au reușit
însă din cauza vremii care acest sezon a fost foarte capricios. A
nins foarte mult. Până acum nici măcar Khan Tengri nu a fost
escaladat.
Ne cazăm în unul din corturi, facem un duș cald mult
așteptat și încercăm să ne punem lucrurile la uscat. Ne mișcăm
în reluare. Tot ce ne vine să facem este să stăm, să mâncăm și
să ne refacem. Reușim să luăm legătura cu partenerii noștri
media Radio România Actualități, să le facem o scurtă relatare
despre zilele noastre pe munte și ascensiunea vârfului. Sunăm azi
și acasă să-i liniștim pe cei care se gândesc și au fost
alături de noi, măcar cu gândul de-a lungul expediției. Le
mulțumim pentru asta.
Ultimul inventar al urmelor fizice lăsate de ascensiune
se răstrânge la fața umflată, buzele crăpate în urma
deshidratării care am încercat în mod disperat să o prevenim,
picioare umflate (probabil în urma bocancilor de altitudine care au
luat apă în ultima zi si a marimii cu doua numere mai mari), la
Raluca degetele de la mână amorțite (problemă de dinainte de
expediție, neagravată din fericire) și la Mihai urmele lăsate de
bocancii de altitudine.
Este prima zi după două săptămâni când socializăm
până la ora 23.30 seara. Descarc pozele, aruncăm o primă privire
peste cele din ziua cu vârful, suntem mulțumiți. Ne luăm și o
bere cu 3 euro de la restaurant. Încercăm să dezvoltăm subiecte
ce nu țin în sfârșit de Mramormaya. Cei din jurul nostru sunt
foarte contrariați de faptul că suntem speologi. De ce te-ai băga
sub pământ??? când acolo e frig și noapte? Și dacă chiar suntem
de ce am migrat spre alpinism??? Încercăm să le spunem că vrem să
le îmbinăm pe amândouă, că nu se bat cap în cap. Sunt tare
amuzanți. Mai încercăm să aflăm informații despre obiective
turistice din zona Almata și Kirgistan.
Facem schim de opinii și păreri cu Magy și Peter care
trăiesc în Noua Zeelandă. Abia acum realizez că la ei e rece ,
sezon de iarnă. Că la ei vară este în perioada Crăciunului. Nu
m-am gândit niciodată la asta. La ei vacanța de vară este o dată
cu Crăciunul. Toată lumea ne întreabă despre România, fiecare
încearcă să profite că se găsește la masă cu persoane cu mai
multe naționalități. Suntem la masă români, ruși, kazaci,
australieni.
La ora 12 mergem la somn. Dorm ca un lemn și simt că
mi-e cald după mult timp.
Cristina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu