Decolmatare la Ponorul Fiului

Zona: Roșia, Ponorul Fiului

Participanți: 30.09.2012- Claudiu, Cristina, Raluca și Dan

 În una din zilele trecute am avut o revelație: îmi place să fiu speolog, îmi place stilul de viață, îmi place cum miroase îmi peșteră, îmi plac colegii mei. Speologia îți poate schimba viața dacă o lași, te schimbă pe tine în timp, îți arată locuri care puțini oameni le văd.

M-am apucat de speologie în urma unei excursii în Padiș, prin 2003 sau 2002, nu mai știu exact. Acolo am văzut speologi, aveau căști cu acetilenă care luminau în noapte, veneau de la peșteră. În mintea mea s-a aprins o lumină atunci și o dorință: să văd și eu ceea ce vedeau acești oameni speciali, care aveau lumină, care aveau ceea ce majoritatea dintre noi nu aveau, erau diferiți. Vedeau lucruri, care noi, restul nici nu ne puteam imagina că există.

Prima mea peșteră în care am purtat o cască cu acetilenă a fost P. Meziad. Am intrat cu casca mea, care o cumpărasem înainte să ajung la club. Am dormit cu ea destul de mult, până m-am obișnuit cu gândul că am și eu lumina aceea specială, care o văzusem în Padiș. Prima tură la club, Peștera Vântului – bivuac și uite așa soarta mea a fost pecetluită. Au trecut de atunci 8 ani, de la prima mea tură la club și mă bucur că încă inima îmi pulsează ca o nebună de fiecare data când explorez.

Pornisem de la Ponorul Fiului. Duminică, când am trecut de strâmtoarea unde ne opriserăm data trecută mi-am amintit toate cele povestite mai sus, mi-am amintit de ce îmi place să fiu speolog. Mi-a trecut iar prin cap și inimă fiorul acela care e greu de explicat, care îl ai doar în momentul când treci „pasajul”. În momentul când simți că inima îți bate cu putere din cauza nerăbdării, când vrei să vezi ce găsești mai departe, după curbă, când poți în sfârșit să le spui colegilor „continuă“ :D

Subiectul Marele sistem :D. Tot timpul va fi unul neexplorat, tot timpul vor fi speologi care să caute , să cerceteze fără obosire. Când obosești e de rău. Partea bună e că tot timpul va veni cineva din spate, cineva care să-ți împărtășească entuziasmul care l-ai avut și tu. Dacă ești norocos tocmai când ai obosit mai tare, primești ceea ce ai așteptat, ceea ce ai căutat, ceea ce caută toți speologii: continuarea.

Asta am primit duminică, când am pornit la o tură de decolmatare la Ponorul Fiului. Mă întâlnesc cu Ralu, Țupi și Claudiu la casă la Angi și Țupi, care ne primesc de fiecare dată la ei cu căldură și prietenie și pentru asta le mulțumim :D. Ne mobilizăm un pic mai greu, e așa frumos afară, o adevărată zi de toamnă. Calmă și senină.

Pornim spre Ponorul nostru. Sunt curioasă să văd starea Ponorului. În primăvară, la o tură după viitură, când o parte din munca noastră din toamnă se dusese pe apa sâmbetei m-am descurajat tare mult. Dar de atunci a mai fost o tură în cursul anului + una ieri. Mă așteptasem să văd schimbări, dar nu chiar atât de mari. Mă așteptasem să trec mai ușor prin strâmtori, dar nu chiar atât de ușor. Bine că „suflă” și astfel rămânem motivați altfel n-aș putea probabil să înțeleg mormanul de material scos din galeria în care lucrăm :D

Ziua de decolmatare decurge eficient: pe Claudiu nu-l mai poți scoate de la vechiul terminus, care vrem să-l lărgim, să ajungă pe unde am fost cu Adina mai multă lume. Când se pornește nu-l mai poți opri. Eu încarc materialul ce el îl furnizează și Țupi cu Ralu îl trag mai în exterior, pe târâșul din spatele meu și îl încarcă în saci, pe care apoi îi scoatem împreună.

Pe la ora 15, Țupi trebuie să plece acasă și ne hotărâm să trecem de strâmtoare dacă încape și Claudiu să lucrăm la ultimul terminus. Parcurgem cu ușurință toți trei, ajungem în sala mare care are o lățime cam de 4 m. Două hornuri se observă aici. Unul îl cațără Claudiu și după 15 minute se întoarce informându-ne că a ajuns în tavanul portalului. Deja parcă și văd ce fain va arăta galeria aceasta pe secțiunea peșterii.

Forțăm vechiul terminus, dar nu reușim să trecem din prima. Mi se pare că aș trece dar parcă am o tragere de inimă. Hotărâm să mai finisăm un pic accesul așa că mai lucrăm cam jumătate de oră. Trec cu ușurință apoi. Respirația mi-o simt în gât, trebuie să mă întorc cu fața, să văd cât continuă, mă agit un pic din cauză că nu mai am răbdare. 

Pereții sunt curați, mai înaintez cam patru metri și se îngustează. O ia cam 45 de grade în jos toată galeria, dar nu pot trece pentru că este prea îngust. Nimic de neremediat pe viitor. Încearcă și Claudiu să forțeze, nu reușește din prima, așa că mai lărgim un pic, eu din interior, Claudiu din exterior stramtorii.

Pe la ora 17, 30 declarăm ziua de muncă încheiată. Dacă am înainta măcar atât de fiecare dată aș fi super mulțumită. Nu știu câte ture vor mai fi nevoie până vom da de ceva semnificativ, ceea ce știu, sau măcar presimt e că trebuie să mergem. Să mergem cât de des și sigur vom avea rezultate.

Ne întâlnim cu colegii de la SpeoVest acasă la Țupi și la Angi. Mai povestim cu ei un pic și plecăm spre Oradea. Mă simt bine. Încă mai am miros de peșteră parcă, abia aștept să mă întorc cât de curând aici, să văd ce este după ultima “curba” din Ponorul Fiului.

Cristina