Perioada 27-29.01.2012
Participanți Alin, Anca, Cristina, Marius
Zona: M-ții Vlădeasa
N-am mai fost la Vlădeasa de acum 2 ierni. Ne-am organizat deci, știind că va fi vreme bună și zăpadă din belșug pentru o tură. Deoarece mulți colegi aveau probleme am rămas doar patru persoane pentru tură. A fost parcă un pic ciudat, noi care mergem de obicei cu alai mare.
Marius a vorbit cu colegii de la Salvamont Vlădeasa care ne-au lăsat să înnoptăm la refugiul Salvamont din apropierea cascadei Răchițele. Le mulțumim pentru amabilitate.
Pornim de vineri seara din Oradea, ajungem cu bine, suntem plăcut impresionați de condițiile care le găsim la refugiu, dăm drumul la foc și la povești. Nu ne lungim mult, la dimineață vrem să ne îndreptăm către creastă.
Sâmbătă dimineața o luăm pe urmele unor montaniarzi mai matinali decât noi pe care îi ajungem pe drum. Trecem noi la făcut de urme. E plăcut să depui efort când este rece. Mă simt ca și o locomotivă cu aburi. Peisajul e fantastic și o liniște deplină.
Probabil de aceea îmi place mai mult iarna decât vara. Să calci pe zăpada proaspăt căzută, să cauți panta perfectă, să desenezi cu schiurile prin zăpadă. Mirific. Ne apropiem de Pietrele Albe. Am mai fost în zonă la schi, dar folosind un alt drum, pe la Cabana Vlădeasa. Dăm de drumul forestier care ne scoate sub panta pe care mai schiasem cu Atti și Maria acum doi ani.
O tăiem drept în sus, din nefericire pentru Alin care nu avea înlțătoare la schiurile de tură. Ne vin pe urme niște clujeni care sunt fără schiuri. Nu-i invidiez. La fiecare pas se afundă vreo 40 cm. Ne îndreptăm către vârful Vlădeasa, Ancuța nu mai fusese și vrem să remediem problema.
Ne-a luat cam 4 ore să ajungem aici cu făcut de urme cu tot și ședințe foto. Chiar sub creastă panta e mai abruptă, apoi accesibilă. Fac primele viraje după care mă împrăștii chiar sub privirile urmăritorilor noștri. Mă ridic repede și le zic că Doar cine nu schiază nu cade :D.
Un pic umedă zăpada, dar per ansamblu experiența e aproape de perfecțiune. Când urcasem noi nici o urmă nu era pe tot versantul. Nu ne dăm decât o tură, pauză de masă și ne îndreptăm spre cabana. Dacă azi am bâjbâit să ajungem aici și am pierdut destul de mult timp mâine nu se mai repetă situația. Se lasă un frig destul de aspru. Pe când ajungem la cabană cred că se apropia deja de -10 gr.
O noapte incredibil de rece...afară, dar noi suntem înăuntru. Parcă mă bucur un pic că n-am venit cu cortul. Eram obosită de când pornisem din Oradea, dacă mai și dormeam la cort cred că mergeam târâș acasă. Așa reușim măcar să ne odihnim.
Duminică ne mobilizăm mai repede, facem 2,30 ore până în creastă. Mai avem 3 colegi. Când urcăm panta schiabilă (pârtia cum i-am zis noi) mă sperii de unul dintre ei tupit după un brad. Mai urc un pic și cu vreo 30 m sub muchia crestei mă izbește un vânt, că abia mă țin pe picioare.
Mă uit în jur și văd pe unul din cei trei băieți într-o groapă la baza unui brad. Mi se pare o idee bună să merg acolo pentru a-mi da pieile de focă jos de pe schiuri, altă posibilitate nu văd. Se uită un pic mirat la mine când îmi fac apariția lângă el pe furtuna aceea și-l întreb dacă primește cu colinda.
Îl văd pe Marius, apoi pe Alin îi direcționez pe amândoi înspre bradul salvator. Incredibil ce tare suflă vântul. Mă gândesc în momentele acelea cum va fi la 6400m ? mă pune un pic pe gânduri, a prins bine ca și experiență.
Deși ieri crezusem că a fost perfect se pare că tot timpul se poate mai bine. Când ieșim din zona cu vânt puternic ne regrupăm și ne dăm drumul. E incredibil. Dăm două ture. Ne îndreptăm apoi spre cabană, nu vrem să pornim foarte târziu, nu știm cum va fi drumul.
Oricât aș încerca să explic în cuvinte sentimentul de libertate care îl simți când îți dai drumul la schi pe o pantă virgină nu cred că voi reuși, așa că prefer să vă îndemn să încercați pe propria piele :D
Cristina
Raiul :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu