Tabăra de bază avansată – Bayancol 3200m – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat

Perioada 20.07.2012

Ne trezim iar la 5.45 și de data asta lucrurile se pare că vor decurge comform planului. Luăm micul dejun și la 6.45 ne regăsim aceeași oameni de ieri în elicoper. Partea bună e că am putut să lăsăm lucrurile în elicopter de care nu am avut nevoie. 

Mă postez de data asta lângă un geam și reușesc să trag câteva cadre. Mă uit la fețe, parcă toată lumea așteaptă cu nerăbdare să ajungă acolo, pe munte. E aceeași emoție pe care o văd de multe de ori înainte să ajungem la ceva obiectiv. Încă nu ne cunoaștem între noi decât foarte puțin așa că fiecare își ține emoțiile pentru el.

Vremea este destul de ok, elicopterul nu mai are nici un fel de probleme, așa că după un zbor de jumătate de oră ne găsim în tabăra de bază avansată a vârfului. Mă uimește și de data aceasta suprafața imensă care o ocupă acești munți. Kazbec le arată piloților unde trebuie să aterizeze. Trag concluzie că habar nu aveau, după reacția care o au. 

 

 

Ar fi fost interesant dacă veneam pe cont propriu. Până la urmă, după ce se învârte cu elicopterul de câteva ori reușeste să aterizeze, ne face semn că trebuie să descărcăm toată încărcătura în două minute. Elicele nu se opresc, noi ne punem în șir indian și-i dăm drumul. 

Avem cu noi ( pe lângă echipamentul, mâncarea și corturile de altitudine) 2 corturi mari, pentru presupusă bucătărie a lui Sasha, 3 mese la care să putem sta în tabăra de baza și tot felul de gadgeturi care în primă fază nu le-am văzut utilitatea dar care pentru o ședere de 2 săptămâni și-au găsit explicația.

Am văzut că există o tendință din partea rușilor de a nu ne lăsa (pe noi fetele) să cărăm cutiile grele cu mâncare. Mă întreb ce o să facă când mergem pe munte :D. Dacă erau băieții noștri probabil ne mai puneau câte una în brațe :D

Vizibilitate destul de bună, când am ajuns de dimineață, reușim să vedeam ghețarul pe care vom urca, piciorul care ne duce în creasta principală și vestitul perete de marmură. E incredibil de frumos. Nu pot să-mi imagina tura unor ruși pe vârf (un raport văzut pe internet), care au fost aici iarna, pe ruta care implică și peretele de marmură. 

De jur împrejurul taberei de bază suntem înconjurați de creste, multe cu o înălțime considerabilă și deloc ușoare ca abordare. Când mă gândesc câtă lume e pe traseul ce duce la Khan Tengri...nu-mi vine să cred că aici nu e nimeni. Nu că mi-ar părea rău, dar sunt atâtea vârfuri de urcat în zonă și nu înțeleg de ce toată lumea merge și se îngrămădește acolo. Nu-mi pare deloc rău că am ales acest vârf.

Când am coborât din elicopter nu-mi vedea să cred ochilor ce ne așteaptă. E într-adevăr impresionant...și cât avem de urcatttt !!!!!!!!!!!!! :D

Montăm corturile care vor rămâne în tabăra aceasta. Mă uit cam sceptică la corturile în care vom dormi în tabăra de bază avansată, dar rușii par să aibă încredere în ele, așa că îl întindem cât putem mai bine. Am primit și cortul de altitudine în care vom dormi, e un North Face de expediție pentru patru persoane. 

Tot din cauza bagajului pentru avion am ales să ne dea ei cortul pentru expediție și deși am privit cu scepticism acest gest la început cred că a fost alegerea bună. În aproape 2 ore avem deja tabăra ridicată așa că suntem liberi. Montăm și North Face ul, preferăm să o facem aici pe pace și liniște pentru prima dată decât acolo sus pe cine știe ce vreme...

Ne mobilizăm să facem o plimbare până pe ghețar, în apropierea unei porțiuni mai dificile un pic de urcat (dat unei zone foarte friabile de urcat – asemănător cu Grand Culoar de pe Mont Blanc) pentru a duce din echipament. Din păcate rușii par să omită să ne informeze și pe noi despre acest lucru (că se va alimenta o tabără intermediară), așa că plecăm la drum doar cu echipamentul individual... 

Destul de multă lipsă de comunicare pare să fie în această tabără dar încercăm să nu punem la suflet. Încercăm să le atragem atenția rușilor să-și dea silința mai tare în a ne ține la curent cu programul. Nu par foarte mulțumiți de această cerință a noastră.

Facm deci o tură de aclimatizare de vreo 5 km și diferență de nivel de aproape 400m. Pornim din ABC (advanced base camp), luăm albia unui râu și mergem în amonte pe el. Avem de făcut un traverseu pe un grohotiș. Tot materialul aluvionar sub formă de bolovani pe care înaintăm este de fapt adus în vremuri străvechi de ghețar de pe munte. Pe traseu ni se arată o creastă care ni se spune că e granița dintre China și Kazachstan. Suntem la aprox 3km de China!!!! :D

                                                                           creasta ce delimitează granița dintre Kazachstan și China

 

Ajungem pe ghețar, un peisaj incredibil. N-am mai traversat niciodată unul. Doar la televizor mai vezi așa ceva. Nici o altă persoană nu mai este în zonă în afară de expediția din care facem parte. O liniște incredibilă. Ajunși la un loc agreat de Ed se instalează un cort în care depozităm fiecare echipamentul adus. O parte din cel colectiv a fost adus de ei: corturi, butelii corzi. Măcar atâta, dacă tot nu s-au deranjat să ne comunice despre mica noastră excursie. 

 

Singura problemă ce nu pare să se fi rezolvat este vremea, începe să plouă. Sus, sigur ninge. Nu-mi place deloc... sper să avem totuși o fereastră de vreme bună. În rest nu avem deloc probleme, ne simțim foarte bine. Am ajuns azi, pe ghețar la altitudinea de 3550m.

 Tura nu a ținut foarte mult, vreo 4 ore, dar a prins tare bine mișcarea. Pe când ne întoarcem în ABC, Sasha bucătarul ne așteaptă cu o masă caldă, ceai și pepene. Din câte văd ruși și kazacii beau foarte mult ceai. E un pic gătit însă altfel decât la noi. Obiceiul e să pună un ceainic cu apă fierbinte pe masă și unul cu ceai foarte concentrat. Rămâne la latitudinea fiecarăruia cum și când și-l pregătește.

Azi am purtat pentru prima oară bocancii de altitudine (de plastic) proaspăt achiziționați. Deși i-am cumpărat cam -la ghici- și îmi sunt un pic mari, sunt sigură că pe munte, va fi un avantaj, o să încapă lejer 2 perechi de șosete groase + încălzitoare dacă va fi nevoie. Sunt o pereche de Koflach Arctic cumpărați second de la o fată din Mediaș, cărreia îi mulțumesc foarte mult că m-a ajutat. Văd că majoritatea expediționarilor au bocanci de plastic. Petere, australianul are același model ca și mine și îmi zice că la altitudine n-a avut deloc probleme cu frigul cu ei. Îmi pică bine să aud asta.

Primim pe seară și mâncarea de altitudine pentru prima tură de aclimatizare, plus două butelii mici pe persoană pentru toată ascensiunea. Mai avem și noi încă două butelii mici pe echip cumpărate din Oradea. 

Împreună cu Dima încercăm să daăm de capăt trusei sanitare, să vădă și ei că avem tot ce ne trebuie în caz de nevoie. Este prima dată când reușim să socializăm mai asiduu cu unul dintre ei, cu Renat. Știe cel mai bine engleză dintre ei și pare foarte interesat să afle despre România, despre noi. I se pare foarte haioasă limba română. Încercăm să facem schimb de informații despre țări și limbile aferente. Aflăm că au călătorit două zile cu trenul el și Costea ca să ajungă în Almaty.

Din câte sperăm, mâine dimineață ar trebui să fie vreme bună (azi a fost până la 11 pe munte, sus), vrem să ajungem la tabăra 1 să o instalăm. Nu știm încă dacă vom rămâne acolo sau vom coborâ din nou în tabăra de bază, în funcție probabil și de starea atât de spirit cât și de sănătate a oamenilor. 

 

Dacă totul merge bine vom urca în tabăra doi în următoarea zi, unde vom dormi planul fiind apoi să coborâm până în tabăra de bază avansată. Vom avea de urcate aproximativ 1000m diferență de nivel în fiecare dintre aceste două zile. Am văzut azi o avalanșă cursă, pe unul din versanții din apropiere, sperăm să se oprească ninsorile și să nu ne pună dificultăți mari zăpada căzută deja.

Cortul din ABC ne arată ca un depozit. Pentru că avem la propriu un par de lemn în mijlocul cortului (structura de rezistență a acestuia) trebuie să dormim grupați doi pe o parte a cortului și unul singur dincolo de par și un zid de rucsaci clădiți. Eu sunt la refugiați, dincolo de zid :D. Totuși e bine, apă nu intră în cort. 

 

Peisajul e formidabil, dacă ceva e bună atunci e starea de spirit bună, graficul e maxim.

Cristina

Mamă câtă munte – Expediția Mramornaya Stena 6400m

Participanți: Raluca, Cristina și Mihai

Perioada 19.07.2012

Ne trezim de dimineață la 5.50, cum ne plănuisem. Cam atât din tot ce am plănuit pentru această zi ne-a ieșit.

Se pare că va trebui să așteptăm să apară colegii noștri de expediție, așa că vom fi pregătiți de la 8,30 încolo. 

 

Din păcate tot programul se decalează din cauza unui accident petrecut pe Khan Tengri. Un neamț de 30 de ani a fost găsit mort în cortul său din tabăra 2. Ulterior am alfat că nu datorită unei aclimatizări proaste s-a declanșat accindentul ci din cauza unor probleme de sănătate. După micul dejun ne întoarcem deci în cort, moțăim și așteptăm să treacă vremea. După tura de ieri parcă tot mai tare avem chef să trecem la acțiune.

Sunt programați să plece înaintea noastră una dintre expedițiile pt Khan Tengri, așa că ne uităm la ei cum își încarcă bagajele și așteptăm în continuare. În cele din urmă, în jur de ora 13 apar și australienii noștri + ghizii care vor fi și ei cu noi. Facem cunoștință și în așteptarea elicopterului se crează o atmosferă destinsă. Cred că ne vom înțelege bine cu ei. 

Pe australieni îi cheamă : Magy și Peter, iar pe ghizi Ed, Renat și Costea. Sunt din Rusia și tocmai s-au întors cu australienii dintr-o tură în care au încercat să urce pe un vârf de 5000m în apropierea Mramornaya Stena. Sunt mai bine aclimatizați deja decât noi, așa că s-ar putea să avem un as în minus deja. 

 

Cu cei trei kazaci n-am reușit să facem încă cunoștință. Socializăm cu ei în așteptarea noastră de a lua elicopterul. Ed nu vorbește engleză, știe doar câteva cuvinte, Renat și Costea se mai descurcă. Se pare că au fost aleși pentru această expediție în mare parte pentru că știu engleză. Sunt destul de tineri, Costea re 21 ani și Renat în jur de 26. Par însă să profite de faptul că nu înțelegem rusă. 

 Am constat că ar fi fost foarte util să știm năcar câteva cuvinte în rusă, dar noi am încercat să reținem pe drum cuvinte în kazakă (doar în Kazachstan am venit) care însă nu par să ne ajute deloc. Faptul că țara a fost sub o puternică influență rusă pare să-și fi pus amprenta foarte serios asupra lor.

Deși au venit după noi o a doua expediție pentru Khan Tengri, deja e preluată de un elicopter al armatei kazace. Patronul campingului tratează cu el să se întoarcă și după noi, așa că pe nepusă masă suntem anunțați să încărcăm în jur de ora 16 bagajele în camionul care le va duce la elicopter. Aterizează și abia când mă apropii de el îmi dau seama cât e de mare. Se mobilizaeză toată lumea, parcă suntem niște furnicuțe. 

Bagaje, echipament și mâncare pentru 13 oameni pe timp de aproape 13 zile. Se umple practic partea din spate a unui camion rusesc cu două locuri. Uauuuu. Se încarcă tot în elicopter, plus noi treisprezece, piloții și the big boss. 

 

E deja ora aproape 17 când decolăm. Vremea nu pare a fi extraordinară în munți dar piloții par să știe ce fac. Sunt într-un fel curioasă de decizia luată, să pornim atât de târziu, este foarte puțin obișnuit, dat instabilității vremii pe munte după masa. Mă postez lângă un geam, dar din nefericire exact cel cu motor în dreptul lui, așa că nu prea reușesc să fac poze. 

Mă uit însă pe lângă picior, ușor oblic la peisajul de afară. Ziceam ieri că munții aceștia seamănă cu Făgărașul. Azi rămân pe poziții la aceași impresie, dar că la puterea a cincea ca și suprafață. Nu-mi vine să cred ce văd ochilor..sunt imenși. Vale după vale, creastă după creastă și totul neumblat, nebătut cu poteci de picior, nevăzut de ochi de occidental decât din avion.

Când eram încă în fază de organizare cu expediția, acasă, mă gândeam că această parte a expediției, zborul cu elicopterul ține mai mult de comfort, că sigur vârful poate fi abordat și printr-un marș de apropiere. După zborul de azi mi-am schimbat total opinia. Cât vezi cu ochii doar munte, fără nici un fel de acces. Incredibli. Și de o frumusețe pe măsură. Ce de munte!!!! 

Și ce combinație incredibliă de culori îți oferă natura....Ulterior am aflat că zborul cu elicopterul care în mod normal ține cam 40min te distanțează față de Karkara, tabăra de baza 100 km, deci vă spun sigur că nu ține această călătorie nici de comfort nici de fițe ci pur și simplu de necesitate și poate economie de timp.

Așa concentrată la gândurile mele, trece vremea și ne cam apropiem de obiectiv. Deja suntem la altitudinea de 3660 m când trecem de o creastă mai proeminentă și dincolo de ea...nori. Elicopterul începe să zboare destul de jos, aproape de creste pentru a se putea ghida (din cauza norilor are vizibilitate foarte slabă). Nu-mi place deloc situația și nu mă simt în largul meu. Știu bine că nu elicopterul nu are voie să zboare în condiții cum ne găsim noi acuma la munte, deoarece nu poate vedea crestele și vârfurile, riscând astfel să se facă una cu ele. 

 

Situația se complică când începe să dea cu zăpada. Îmi amintesc de accidentul din Bucegi de anul trecut, când un coleg de la salvamont din zonă mi-a povestit că a mers să caute cutia neagră a elicopterului. Acesta se izbise de un perete vertical, frontal datorită condițiilor meteo, se aflau în nori și nu au văzut obstacolul din fața lor. Cam gândurile astea le aveam eu în minte când ne aflam în nori, în zăpadă, deasupra crestelor în Kazachstan. 

 

Șoferul este totuși cerebral și hotărăște să se întoarcă. A fost însă destul de neinspirat hotărând să nu ne anunțe și pe noi despre decizia lui. Așa că noi ne trezim încă zburând după 40 minute, când trebuia să ajungem după 30. Peter, australianul este pilot de elicopter, de două ori mă gândesc să-l întreb dacă este în regulă ce face pilotul, dar știu că doar aș agita lucrurile. Continui să mă uit pe geam, nu-mi vine să cred ce aproape zboară cu elicopterul de creastă..

Încep să mă relaxez când crestele par să se micșoreze, îmi dau seama că ne-am întors. Primim comfirmare de la big boss și răsuflu ușurată. Jos, la base camp e vreme bună, soare și cald. Vârfurile acestea își fac propriul lor climat. Întâmplarea + înformațiile de la australieni, că sus pe munte (au mai avut o tentativă de a ajunge pe un vârf de lângă Khan Tengri) că zăpada sus pe munte este mare și că au fost precipitații în fiecare după masă mă face să mă gândesc dacă nu am venit prea repede, ca și perioadă în expediție. 

 

Se contramandează deci zborul pentru mâine, încă nu am ieșit total din program, încercăm să fim totuși optimiști și să sperăm că problemele sunt rezolvabile la fața locului, așa cum am reușit să le rezolvăm de atâtea ori.

Per ansamblu n-a fost o zi rea, n-am văzut în viața mea atâta munte la un loc. Incredibil. Mi-aș dori să pot reveni aici pentru trekking. Ca și fotograf ai atâtea opțiuni. E într-adevăr o țară formidabilă cu un potențial imens, foarte puțin exploatat. Dar mai multe păreri despre Kazachstan într-o altă relatare, acum trebuie să merg la somn, la dimineață ne trezim din nou la 5.45.

Cristina